Scris de Situat la granița dintre Valea Sacră și junglă, la o altitudine de doar 2430 m, Machu Picchu este rezultatul unuia dintre cele mai frumoase accidente ale istoriei.
Părăsit în grabă și din motive încă necunoscute, de locuitori undeva în preajma anului 1572, acest sat incaș, a scăpat de furia distructivă a cuceritorilor spanioli, devenind astăzi una din cele 7 minuni ale lumii moderne.
Uitat de lume peste 400 de ani și acoperit în totalitate de vegetație, el este redescoperit din întâmplare de exploratorul și aventurierul american Hiram Bingham în anul 1911.
Ceea ce te uimeste la Machu Picchu este gradul înalt de conservare al tuturor clădirilor și amenajărilor, al teraselor agricole și a sistemului de colectare al apei.
Odată ajuns aici ai senzația stranie că te afli într-un sat ce abia acum a fost părăsit de locuitori. Ar fi suficient să acoperi din nou casele cu acoperișurile de paie pentru ca acesta să fie din nou funcțional.
Din perspectiva istoriei, Machu Picchu este o răzbunare postumă a civilizatiei incașe, dovada vie a geniului său, pentru a cărui ștergere din cărțile de istorie, atât ocupația spaniolă cât și biserica catolică au depus atât efort.
Toate construcțiile și amenajările acestui site de excepție conduc la o singură concluzie: respectul absolut al acestei civilizații față de traiul în armonie cu natura, Pachamama sau „mama pamânt”.
Este o lecție pe care iată, abia peste cinci secole, civilizația noastra „modernă” începe să o ia în serios.
Istorie și legendă
Majoritatea cercetătorilor moderni sunt de acord că Machu Picchu nu este o cetate ci un sanctuar incaș.
Acest sanctuar se află într-o regiune încărcată de simbolurile mitologice andine: muntele, reprezentat de piscul Huyana Picchu, șarpele reprezentat de râul Urubamba și pasărea, prezentă mereu în înaltul cerului.
Machu Picchu este de fapt denumirea vârfului ce străjuie situl arheologic și înseamnă în limba quechua „muntele vechi”.
De-a lungul crestei acestuia, se desfașoară renumita Inca Trail, poteca folosită de incași pentru a se deplasa de la Cuzco din capitală, la Machu Picchu.
Iată în imaginea următoare acest vârf, așa cum se vede el din piata principală a sit-ului.
Vârful abrupt ce răsare aproape vertical din valea râului Urubamba, vizibil în fundalul oricărei fotografii cu Machu Picchu se numeste Huyana Picchu, în traducere „muntele tânăr”.
În realitate, după istoricul spaniol Martín Rubio, numele real al sanctuarului este Patallaqta, rezultat prin înlănțuirea a două cuvinte din limba quechua: „pata”- deasupra sau pas, și „laqta”- loc/oraș.
Construcția sit-ului a inceput pe la 1440, în vremea regelui incaș Pachacutec, întemeietorul, care a domnit între anii 1438 și 1471.
Ea a fost continuată de urmașii acestuia până în anul 1572, când sit-ul a fost părăsit, cel mai probabil datorită invaziei spaniole.
Cum se ajunge la Machu Picchu?
Machu Picchu este unul dintre cele mai vizitate sit-uri arheologice din lume. În fiecare zi, în medie 4300 de persoane de pe tot globul, ajung aici. În sezonul principal, adică în lunile iulie, august și septembrie, se ajunge până la 6000 de vizitatori pe zi. Astfel numărul de vizitatori a ajuns anul trecut la uimitoarea sumă de 1.578.030.
Având în vedere apetitul de nestăpânit al turiștilor din toata lumea de a vizita acest sit, autoritățile peruane s-au văzut nevoite să introducă reglementari stricte de acces în zonă, pentru a limita, pe cât posibil, numărul de vizitatori la o valoare care să nu pună în pericol vestigiile istorice.
Acesta este motivul pentru care accesul în regiune se poate face exclusiv folosind calea ferată, de-a lungul văii râului Urubamba, între localitățile Ollantaytambo și Aguas Calientes (oraș numit acum și Machu Picchu Pueblo).
Nu există, probabil intenționat, nici o șosea până la Aguas Calientes, iar accesul turiștilor este strâns controlat încă de la urcarea în tren.
Fără un bilet de tren nominal, rezervat din timp, care de obicei se cumpără împreună cu biletul de intrare la Machu Picchu, nu ți se permite accesul nici măcar în gară. Numele este verificat după pașaport și dacă nu corespunde cu cel de pe bilet, accesul nu este posibil.
Până la Ollantaytambo se poate ajunge pe șoseaua ce pornește din Cusco și coboară treptat prin Valea Sacră a incașilor.
De-a lungul acestui drum, puncte de interes turistic deosebit sunt: ferma de alpacale Awana Kancha și ruinele de la Pisac.
Noi am sosit la Ollantaytambo pe la ora 4 după amiaza și deși nu eram în vârf de sezon, am fost impresionați de traficul intens din acest orășel. Pe străzile înguste nu aveai loc nici să arunci un ac.
Accesul auto este cu greu controlat de polițiști locali, ce lasă pe rând mașinile să treacă pe câte un singur sens odată, până se ajunge în piața centrală a orașului.
Ollantaytambo este singurul oraș din Peru locuit continuu și neîntrerupt, de pe vremea incașilor până azi. Străzile înguste, sistemul de canalizare folosind șanțuri pietruite de pe marginea străzilor, casele cu fațade finisate cu lut, toate, sunt de pe vremea incașilor și sunt și azi folosite.
Pe măsură ce te apropii de strada principală ce duce la gară, traficul devine sufocant și începi să realizezi ce probleme logistice poate genera numărul imens de vizitatori din toată lumea ce doresc să ajungă la Machu Picchu.
Probabil acesta este unul din motivele pentru care, de aici înainte, nu este permis accesul turiștilor cu valize sau bagaje voluminoase, fiind acceptat doar un rucsac de dimensiuni relativ reduse.
Voiajul cu trenul, operat de compania de stat Peru Rail, este mai mult decât decent. Bagajele se depozitează la capetele vagoanelor, iar drumul dureaza în general cam doua ore.
Datorită liniei înguste, pe care circulă însă vagoane cu lațime standard, tangajul este destul de mare la curbe (și nu tocmai plăcut), așa încât nu se poate depăși viteza de 40 de km/h.
Odată ajunși la Aguas Calientes, dupa ce am rezolvat problemele legate de cazare, am vizitat în grabă orașul.
Ne-a uimit efectiv diferența față de celelalte orașe prin care am mai trecut prin Peru. Totul pare nou construit, centrul este impecabil iluminat, există o sală de sporturi și un stadion mare, precum și o sumedenie de locuri de cazare în pensiuni sau hoteluri și nenumărate restaurante sau taverne. Este probabil rezultatul valorificarii interesului enorm al turiștilor din toată lumea pentru această regiune.
De la Aguas Calientes la Machu Picchu
Daca vrei sa poți admira în liniste mult râvnitul sit, trebuie să te trezești devreme. Altfel, pe la orele prânzului se ajunge până și pe potecile din munte la o îmbulzeală nebunească.
Noi ne-am trezit, la instrucțiunile ghidului nostru, pe la ora 4 dimineața, astfel încât ne-am așezat, undeva pe la ora 05:45 printre primii la coada de la autobuze.
Acestea pornesc pe traseu începând cu ora 06:00 și funcționează în două ture: de la 06:00 la 12:00 și de la 12:00 la 05:30. Obiectivul este ca toți cei care au urcat în tura de dimineață să aiba ocazia să coboare până când începe partea a doua a vizitelor de după amiaza.
La urcarea în autobuz, un controlor îți scanează cu un terminal mobil biletul de urcare, datele fiind centralizate. Același lucru se întâmplă și când te urci în autobuzul de coborâre, astfel încât în orice moment se știe numărul de persoane ce sunt urcate pe munte și eventual cine a întârziat.
Dacă numărul maxim de vizitatori a fost atins, cursele sunt suspendate până când se ajunge la numărul limită de turiști, după care sunt reluate din nou.
Autobuzele, de dimensiuni medii, sunt curate și moderne, pleacă aproape unul după celălalt și coboară în același ritm, pentru a face loc celor venite din urmă.
Șoseaua de acces a fost construită în perioada modernă și are o lungime de circa 9 Km legând localitatea Aguas Calientes, de punctul de intrare în sit.
Diferența de nivel de 400 de metri este parcursă pe serpentine strânse în aproximativ 30 de minute.
Pentru turiștii cu rucsacul în spate, este posibilă urcarea pe o potecă bine amenajată, ce traverseaza frecvent șoseaua, denumit drumul Hiram Bingham.
Pe cărările din Machu Picchu
Sanctuarul Machu Pichu este în totalitate ascuns de vârfurile muntoase ce îl înconjoară. Nici de pe drumul de acces și nici măcar din parcarea de la intrarea în sit nu se poate vedea nimic. Este ca și când nu ar exista…
Pe data de 24 martie 2019, la ora 06:55 am intrat pe poarta de acces către Machu Picchu. Mi-am notat data asta și mi-am zis că trebuie musai să o țin minte. Pentru mine a fost data la care am trăit o experiență ce îmi părea, cu doar câțiva ani înainte, de neatins. Este o senzație pe care v-o doresc și vouă din suflet, tuturor celor care veți călca pe urmele noastre la Machu Picchu!
Am avut privilegiul de a intra printre primii în acea zi în sanctuar. De aceea senzația trăită a fost încă și mai puternică, pentru că interacțiunea cu muntele a fost mai intimă, mai personală.
Dupa trecerea de poartă, poteca ocolește versantul stâng al văii și urcă apoi în trepte și în serpentine printre luminișuri.
Se urca pieptiș și cu excepția câtorva locuințe reconstruite, vizibile printre crengi, nimic nu te pregătește pentru ce urmează după ultima curbă…
Este o imagine care îți taie respirația! Mai ales dacă ești singur pe munte și ai noroc de vreme bună și soare cum am avut noi.
Străjuit de vârful Huyana Picchu, în liniștea solemnă, întreg sanctuarul incaș ni s-a dezvăluit în toată splendoarea sa.
Nu-i de mirare că, asemenea celorlalți vizitatori, nu am știut cum să ne facem mai repede câte o fotografie acolo!
Dupa euforia primelor imagini, am început să explorăm sanctuarul mai temeinic, sub îndrumarea ghidului local.
Practic, Machu Picchu este compus din trei părți principale: zona de așteptare, situată în afara zidurilor orașului, loc în care ne aflam și noi, la intrarea în sit, orașul de sus și orașul de jos.
Zona de așteptare, era destinată celor care veneau din întreg imperiul incaș să viziteze templele și să aducă ofrande zeilor.
Într-o oarecare măsură, Machu Picchu trebuie să fi fost pentru ei, ceea ce este azi Mecca pentru religia islamică.
În această zonă, pelerinii erau găzduiți și adăpostiți înainte de a li se permite să pătrundă în zona sacră prin poarta principală a sanctuarului.
Chiar în centrul zonei de așteptare este amplasat un altar ceremonial. În jurul acestuia s-au gasit un număr mare de bolovani, ce nu sunt alcătuiți din același material cu roca locală. Se presupune de aceea, că cei veniți să se roage, aduceau aceste pietre de la mare distanță, purtându-le în spinare până sus pe munte, unde le depuneau la intrarea în templu ca o ofranda de supunere și umilință în fața zeilor.
Pe măsură ce drumul ocolește și coboară din zona de așteptare spre orașul de sus, încep să se observe renumitele terase și lucrări de amenajare incașe. În ansamblul lor, acestea respectă întru totul forma muntelui, fără a schimba în vreun fel panta sau înclinațiile.
Incașii considerau că pământul este sfânt, denumindu-l „mama pământ” sau Pachamama și de aceea tot ce construiau trebuia să fie în simbioză cu acesta.
Această concepție se observă la toate construcțiile de la Machu Picchu dar mai ales la Templul Soarelui, care este efectiv construit ca o completare a unui bolovan imens existent în locație, care a fost înglobat în mod natural în constructie.
Intrarea în orașul de sus se face printr-o poartă ce era în mod normal închisă pe timpul nopții, pentru nu permite accesul animalelor sălbatice în oraș și se ridica ziua, printr-un sistem de funii ale carui urme se mai observă încă în piatră la interior.
Dupa cum e lesne de bănuit, orașul de sus era destinat preoțimii și castei conducătoare, al cărui prim reprezentant era atotputernicul Inka.
În orașul de jos locuiau muncitorii, slujitorii și meșteșugarii care asigurau buna funcționare a întregii așezări.
Între cele doua zone, este prezentă o piață mare, în care se desfașurau activități publice.
În orașul de jos, exisă o încăpere ce nu a avut niciodată acoperiș denumită camera oglinzilor. Pe podeaua acesteia, în două pietre îngropate în pământ, sunt scobite cavități ce se umpleau cu apă. În oglinda apei din aceste cavități, învățații priveau noaptea cerul sau ziua soarele și făceau observații legate de ciclurile astronomice.
Un alt aspect uimitor al sit-urilor incașe este îndemânarea deosebită cu care aceștia au colectat și utilizat apa. La Machu Picchu acest lucru este vizibil prin sistemul de colectare și conducere al apei din izvoarele de pe versanți.
Apa urmează un traseu săpat în stâncă ce trece printre case și apoi duce către terenurile agricole de pe terase, fiind utilizată la maximum.
Undeva, în spatele altarului ceremonial în formă de munte din orașul de jos, se află intrarea pe poteca ce urcă sus, pe vârful Huyana Picchu. Intrarea este blocată de o poartă, ce este deschisă doar între 7:00 și 8:00 și între 10:00 și 11:00 pentru a permite accesul celor care doresc să urce.
Urcarea este indicată doar turiștilor cu experiență în cățărarea pe munte, care nu suferă de rău de înălțime, poteca fiind expusă pe câteva porțiuni unde sunt montate cabluri.
Un bilet de urcare pe Huyana Picchu se cumpără separat de cel de acces la Machu Picchu și se rezervă și cu 6 luni înainte, datorită numărului de maxim 400 de persoane acceptate zilnic.
Concluzii și recomandari
Călătoria în Peru a reprezentat o experiență cu totul diferită față de așteptările cu care am plecat de acasă.
Scăpată abia dupa anul 2000 de pericolul terorismului și al razboiului civil, Peru se confruntă însă cu flagelul global din păcate, al corupției la nivel înalt.
Bunăoară, ultimul președinte ales, Alan Garcia, s-a sinucis cu aproape două săptămâni înaintea vizitei noastre, atunci când urma să fie arestat într-un scandal de luare de mită.
Marea majoritate a populației trăiește încă la limita sărăciei, luptând din greu pentru a-și asigura traiul de zi cu zi. Hoția și tâlhăria sunt cele mai răspândite infracțiuni, iar viața unui om prețuiește încă foarte puțin, mai ales în cartierele mărginașe.
Într-o cârciuma din cartierul Miraflores din Lima, pe o coală A4 lipită pe geam, am citit surprins un anunț care, pentru un european, poate părea șocant. Anunțul suna cam așa: „Conform hotărârii de guvern …, în acest local este interzisă discriminarea”. Hmmm! Te trec fiorii nu-i așa?
Cu toate acestea, în rândul societății peruane educate, a clasei de mijloc, se simte un curent pozitiv, optimist, axat pe regăsirea propriilor rădăcini, în jurul limbii quechua și a vechilor tradiții Inka.
Din această perspectivă, turismul reprezintă o prioritate națională, iar prezența în Peru a unor sit-uri de renume mondial cum sunt Machu Picchu, Pisac, Moray, Nazca și altele la fel, au dus la dezvoltarea constantă a acestuia.
Principala provocare, dacă vreți să ajungeți la Machu Picchu, nu este infrastructura turistică, excelentă dupa părerea mea, prin contrast cu starea generală de sărăcie, ci nevoia de a planifica și coordona toate mijloacele de transport și de a rezerva din timp biletele de acces necesare vizitării obiectivului.
Este ușor să te încurci, iar pierderea unei legături poate echivala cu eșecul întregii vacanțe, deoarece biletul de acces la Machu Picchu este nominal și poate fi folosit doar în ziua pentru care a fost cumpărat.
De aceea, recomandarea mea este aceea de a cumpăra online, unul din pachetele turistice disponibile pe site-uri ca www.ticketmachupicchu.com, sau altele similare, care includ toate biletele și transferurile necesare, alături de un ghid autorizat, pentru a ajunge cu bine să vizitați Machu Picchu și a vă întoarce în siguranță la hotel.
Ultima modificare: 17 octombrie 2021
Foarte fain articolul. Spuneti-mi, va rog, în ce măsură o persoana în vârstă, care se deplasează ma greu, poate vizita Machu Pichu!?
Salut Constantin,
Azi o vizita la Machu Picchu este posibila pentru orice varsta datorita infrastructurii turistice extrem de bine puse la punct.
Da am vazut si persoane in varsta acolo si nu cred sa fie vreo problema cu vizita in sine deoarece sit-ul este situat la o altitudine de in jur de 2400m asadar nu mai inalt decat la noi la munte.
Singura problema derivata din varsta este rezistenta la altitudine si la aerul rarefiat din Cusco, care este situat pe la 3400m.
Exista curse regulate de avion Lima-Cusco. Deci se ajunge usor pe traseul Bucurest-Lima-Cusco.
La Cusco musai contractati un tur Machu Picchu de la una din agentiile oficiale de la hotel.
Oamenii stiu sa-si faca treaba si asigura tranzitul prin multele mijloace de transport necesare pana acolo plus cazarea peste noapte in Aguas Calientes.
Se pot rezerva tururile si pe internet din timp desigur.
Drum bun!